Stefania Voia

Parenting: Ce efect au certurile părinților asupra copiilor?

În sistemul familial, părinții sunt cei care ocupă o poziție superioară în ierarhie. Ei reprezintă acele persoane care sunt mai experimentațe, mai mature, mai înțelepte și cunoscătoare, tocmai de aceea mai puternice. Puterea lor trebuie înțeleasă în sensul pozitiv, ei reprezintă acea autoritate benefică, înzestrată cu mai multe resurse, care acționează în interesul copiilor. Ei sunt cei împuterniciți de a purta responsabilitatea copiilor.

Nevoile copiilor sunt satisfăcute în prima parte a vieții lor, integral de către părinți. Din felul în care părinții reacționează față de nevoile lor, așa învață și ei să se poziționeze față de ei înșiși. Este necesar ca un părinte să se acordeze necesitățiilor copilului, asta presupune ca adultul să fie capabil să observe reacțiile și comportamentele copilului său pentru a putea surprinde când acesta solicită ceva – de la nevoile de bază (îi este foame, sete) până la nevoia de protecție sau afecțiune. În egală măsură acordarea pe frecvența copilului presupune ca părintele să aleagă un răspuns cât mai adecvat nevoii exprimate de copil.

Această dinamică se desfășoară pe verticală, adică presupune o comunicare de la copii către părinți dar și invers. În paralel există o comunicare la nivel orizontal, adică de la copil la copil și separat între adulți, la fel de importante. De multe ori părinții consideră că discuțiile între ei și felul în care aceste discuții sunt purtate nu ar trebui să impacteze copiii atât de mult, pentru că pot fi încadrate în “treburi de adulți sau în aspecte de cuplu care nu îi privesc pe copii”. Cu toate acestea, orice discuție sau dinamică purtată între părinți este observată și înregistrată de către copii.

Certurile sunt inerente într-o relație iar atunci când sunt de mici dimensiuni sunt modalități prin care partenerii pot atrage atenția asupra unor aspecte cărora nu le-au acordat suficientă atenție și pot apoi furniza ocazia de a face schimbările necesare. Atunci când părinții au o ceartă la care copilul asistă sau pe care o aude este foarte important ca părinții să observe reacția copilului și să-i furnizeze o explicație impreună cu un răspuns corespunzător nevoii celui mic.

Normalizarea faptului că uneori adulții se mai ceartă îl ajută pe copil să își formuleze o imagine realistă asupra relațiilor, nu una idealizată. Răspunsul adultului este indicat să țină cont de nevoile copilului, exprimate clar prin întrebări sau prin comportament: retragere, frică, implicare între părinți.

Copiii pot înțelege destul de ușor atunci când li se oferă explicațiile de care au nevoie. Altfel, există riscul ca ei să găsească o explicație proprie, care să nu fie una reală sau benefică.

Nesiguranță

Un copil expus unui moment tensionat între părinți simte un disconfort mare, în acele momente el este expus unor factori stresori. Pentru el, părinții sunt factorii săi de siguranță, acei oameni mai mari care au grijă de el, care îl susțin și cărora li se adresează atunci când are nevoie de ceva. Familia și dinamica ei are o influență directă asupra stării unui copil. Atunci când mediul este unul conflictual, copilul nu se mai simte în siguranță. În lipsa oferirii unei explicații, copilul poate crede că părinții se pot despărții sau că el este în pus în pericol, de exemplu că va fi abandonat. Dacă cearta este una minoră, normalizarea va transmite copilului mesajele: “sunt suficient de important pentru părinții mei, încât ei au observat starea mea și au o reacție în legătură cu asta”, “părinții mei îmi acordă atenție chiar și atunci când sunt implicați în treburile lor de adulți”, “înțeleg că între adulți uneori apar certuri, dar asta nu duce automat la despărțire”, “sunt în continuare în sigurață, chiar dacă am asistat la un moment neplăcut”.

Atunci când certurile sunt frecvente și presupun un grad mare de agresivitate – verbală, fizică, emoțională, copilul expus acestor scene este grav insecurizat. Faptul că asistă la conflicte mari între cele două persoane la fel de importane pentru el, pe care le iubește, este profund tulburător și reprezintă un abuz în sine.

Vinovăție 

Atunci când este expus certurilor parentale, un copil poate trage concluzia falsă că el este răspunzător pentru ceea ce se întâmpă între adulți. Uneori poate auzi în mod explicit că subiectul conflictului îl implică, iar asta poate crea un puternic sentiment de vinovăție. Percepția sa poate fi că este responsabilitatea sa de a avea grijă de starea și emoțiile părinților, nu invers, așa cum este normal. Se poate percepe ca fiind insuficient de “bun”, generic spus. Asta poate duce la crearea unui sentiment intern de deficiență ceea ce va contribui la o percepție negativă asupra propriei persoane. Copilul poate încerca să devină “perfect” iar comportamental se poate supraresponsabiliza.  Această atitudine internă și externă pot părea un lucru bun, dar care în realitate îl împovărează, copleșește și îi întreține standarde înalte, de neatins. Ca adult, acesta poate trăi adesea sentimentul de  dezamăgire atunci când nu se va ridica la nivelul propriilor așteptări dar și ale celorlați.

Conflict interior și inversare de roluri

Așa cum menționam mai sus, copilul își iubește ambii părinți. Pentru el, părinții sunt modele parentale dar și de masculinitate și feminitate, ale căror atitudini și comportamente le internalizează. Atunci când aceste două părți se află în conflict, această dinamică conflictuală se propagă și în interiorul copilului. Copilul poate adopta inconștient atât atitudinile mamei cât și ale tatălui iar asta va crea o disfuncționalitate internă. Chiar și atunci când acesta va încerca să fie opusul unuia dintre părinți, o parte din el se va raporta mereu la ceea ce a văzut și i-a displăcut, adică nu va fi liberă să fie cum simte, ci va încerca să fie în permanență atent să evite ceva.

Uneori se întâmplă ca unul dintre părinți să îl desconsidere pe celălalt în fața copilului. Asta poate duce către biasarea copilului, adică influențarea sa în favoarea unuia dintre părinți. În special atunci când asta se întâmplă în absența părintelui discutat, copilul este practic manipulat să creadă o singură parte a poveștii. Unii copii trec de partea unuia dintre părinți, de regulă de partea celui vulnerabil. Se pot chiar responsabiliza cu rolul acestuia, sau cu un rol de confident, ceea ce este toxic pentru copil.

Probleme școlare

Copilul este un indicator pentru ceea ce se întâmplă într-o familie, iar atunci când aceasta suferă atunci acest aspect se reflectă în comportamentul copilului. Adesea îl putem identifica în mediul educațional sau academic. Copii ai căror părinți adesea se ceartă, se pot simți neglijați acasă, de aceea pot încerca să obțină ceea ce le lipsește într-o formă rebelă sau supusă din mediul de la grădiniță sau școlar. Pot cere atenția sub o formă agresivă sau din contră pot tolera multe pentru a se simți conectați cu ceilalți. Atunci când părinții au conflicte, ei devin indisponibili pentru copii. Nevoile nesatisfăcute ale celor mici le vor modela comportamentul în mediul în care se dezvoltă și ulterior în societate.

Comportamentele disfuncționale de la școală sau rezultatele slabe la învățătură au de cele mai multe ori cauze aflate în dinamica de acasă.

Model de cuplu de la vârsta adultă

Nu în ultimul rând, felul în care părinții se ceartă, frecvența, intensitatea acestor momente sunt un model de cuplu pentru copiii care asistă la ele. Ca adulți, aceștia vor pune în practică, în mod conștient sau mai puțin conștient ceea ce au asimilat ca și copii. Felul în care mama și tata se purtau unul cu altul va determina felul în care viitorul adult va privi relația de cuplu și partenerul. Cuplul va fi privit ca o relație în care ai ocazia să spui ce te doare și să primești înțelegere, să te faci auzit, să te exprimi sau este un loc din care nu vei primi susținere emoțională și te poți simți neglijat, singur sau criticat ?

O ceartă poate aduce partenerii mai aproape sau de regulă degenerează? Într-o ceartă îl rănești cu cuvinte sau fizic pe celălalt sau exprimi furia într-un mod sănătos? O parte din răspunsul la aceste întrebări se regăsește în modelul oferit de părinți la vârsta copilăriei.